Blogurile Tempo

O poveste care a început acum 5 ani

Cred ca n-ar fi prima oara cand nu stiu ce sa scriu despre mine, dar in Tempo mi se intampla a doua oara - prima oara cand Dragos m-a pus sa scriu un anunt despre mine ca m-am anjagat la Tempo, iar acum cand trebuie sa scriu un anunt despre altceva, care nu e doar despre mine.

Nepricepandu-ma sa scriu poezii, am sa scriu o poveste scurta.

Acum 5 ani am venit in Tempo fara sa stiu ce e aia publicitate, de Dragos Grigoriu nu auzisem niciodata, si dupa cateva saptamani inca nu-mi era foarte clar de ce ma angajasem aici. Am descoperit insa repede.

Un an mai tarziu, in 2005, faceam parte din prima delegatie “de agentie” prezenta la Cannes, intr-o actiune care a umplut ziarele si a facut pe multa lume sa sa intrebe ce se petrece cu Tempo. Am fost unul din cei 25 de colegi din Tempo care au avut privilegiul enorm de a merge la Cannes, cu mult inaintea altor colegi de industrie si chiar de profesie - iar Dragos Popa va poate confirma ce spun :).

Am mers in 2005 la Cannes si va marturisesc, desi poate asta ar trebui sa tin doar pentru mine, ca era prima oara cand imi foloseam pasaportul.

La Cannes am dormit putin si m-am intors naucita. Dragos spunea despre Cannes ca este Mecca publicitatii. Pentru mine a fost o Mecca la care am speram sa mai ajung candva atat cat sa mai vad o data un loc si niste oameni pe care trebuie neaparat sa-i vezi. Am venit de acolo cu o idee fixa - ca nu exista granite intre idei, ca disciplinele din care facem parte sunt doar executii ale ideilor pe care daca le avem, trebuie sa ne batem pentru ele, daca nu le avem, trebuie sa ne inlcinam in fata celor care le inventeaza. Ce-a urmat stiti cu totii.

Anul acesta am aflat ca voi face parte din primul juriu de PR de la Cannes. Cand am primit vestea asta eram in trafic, a trebuit sa trag pe dreapta pentru ca mi se inmuiasera picioarele.

Pagina juriului de la Cannes Lions 2009

Am tinut acest lucru cat mai discret pentru ca, pana nu am vazut numele meu pe site-ul festivalului, nu am crezut ca e adevarat.
Este cea mai mare onoare care mi s-a intamplat vreodata si pentru care vreau sa multumesc celor care au crezut in mine. Sunt acei oameni care acum plang de bucurie citind o poveste pe care au generat-o si la care au fost fericiti intotdeauna sa mai scrie o intamplare frumoasa.

Nu stiu ce sa scriu mai mult decat ca habar nu am cand au trecut 5 ani… — Eliza

PS. M-au pus la “panoul de fete mari cu note bune” de la scoala. Si cand am vazut cine mai e prin alte jurii mi-a cazut pixul din mana…

Dragii mei,

De curand, Michael Conrad mi-a impartasit (mie si altor colegi care au absolvit sau studiaza programul de Creative Leadership) o fascinanta poveste reala. Iat-o in citeva cuvinte: Intr-o dimineata de ianuarie, la o ora de varf in metroul din Washington, un individ si-a scos vioara, cutia in care urma sa stringa banii si a inceput sa cante. 6 piese de Bach au durat cam 45 de minute, timp in care s-au perindat prin fata lui citeva mii de oameni.

Dintre acestia, citiva s-au oprit sa asculte, cei mai multi fiind copiii, dar au fost zoriti de parintii lor spre treburile zilei. Citiva dintre adulti s-au marginit sa-i arunce o moneda fara sa ramina sa-l asculte, iar majoritatea nici nu i-au observat existenta. Rodul muncii sale a fost 32 de dolari.

Cel care a cintat incognito se numeste Joshua Bell si este unul din cei mai talentati violonisti din lume; in acea dimineata a cantat unele din cele mai frumoase si complexe piese scrise vreodata de Bach, la o vioara care valoreaza 3,5 milioane de dolari; cu o saptamina in urma umplea pina la refuz o sala de concerte din Boston ale carei citeva mii de locuri fusesera vandute complet la un pret mediu de 100$ pe spectator.

Aceasta poveste este adevarata si face parte dintr-un experiment social pe care ziarul Washington Post l-a initiat anul trecut pentru a studia perceptia, gusturile si prioritatile oamenilor. Ipotezele: intr-un loc banal, la o ora nepotrivita, mai suntem in stare sa percepem frumusetea? Recunoastem talentul intr-un context neasteptat? Ne permitem sa ne oprim pentru a-l evalua? In mod cert, concluzia experimentului este ca nu.

Am devenit extrem de preocupati intr-o rutina zilnica in care nu mai avem timp sa ne oprim sa apreciem lucrurile la justa lor valoare, atit in vietile noastre profesionale, cit si personale. Paradoxul este ca toate fenomenele negative care le anunta anii ce vin, ne vor forta in mod pozitiv sa schimbam aceste metehne. E timpul sa ne tragem sufletul si sa re-evaluam sistemele de valori si in mod principal reperele dupa care au fost create acestea.

Ce inseamna valoarea adevarata? Cum o recunoastem? Cit costa ea? Ce e fals in jurul nostru? In intilnirile noastre de la Londra si Bucuresti spuneam ca e mai important sa ai intrebarile decit raspunsurile. Iata ca a venit acel moment de evaluare.

De aceea, performanta Elizei si a echipei ei este si mai remarcabila. Bravo Eliza, ai asezat Romania pe harta PR-ului mondial, ne-ai facut mandri sa putem spune ca suntem colegi cu tine! Nu stiu insa cit de multi dintre noi inteleg cum s-a construit acest succes, de unde si intrebarile care sper sa vina de la cei curajosi, curiosi si dornici sa se depaseasca.

Pentru ca nimic nu e usor, nimic nu vine dintr-o singura idee, totul se construieste cu rabdare, cu strins din dinti, cu incercat si re-incercat, cu multa vointa, pasiune si tenacitate. De ce? Pentru ca si Eliza, ca si Joshua Bell, traieste tot in lumea reala, plina de mizerii, de incercari, aceea lume de care cei mai multi loseri se prevaleaza atunci cind scot note false sau amutesc in fata publicului.

Haide sa ne oprim putin din ceea ce facem si sa reflectam la performantele extraordinare ale Elizei si ale echipei ei, sa ne ridicam si sa-i aplaudam, oriunde am fi.

Eliza, eu sunt deja de mult in picioare, martor la concertul tau superb.

Felicitari din toata inima! — Dragos